I nostri antenati dinù facianu appena di sportu.. Nurmalamente, u cuncettu di sportu di l’epica hè diversu assai da quellu ughjincu, vera filusufia di vita cù u rispettu di l’aversariu. Mentre u Medievu, i ghjochi pruvucavanu à spessu cumbatti sin’à a morte trà i participanti.
È i nobili ùn eranu più raffinati cà u populu. Eranu propriu i ricchi, aristucrati è cavalieri chì addupravanu u più ste lotte. A nubiltà si campava à rifà ste vere battaglia cù ghjustre à cavallu. Inde ste ghjustre, i cavalieri cuperti da u capu à i pedi, è armati d’un longa lancia facianu duelli à cavallu cù u scopu di fà cascà in terra u so aversariu. I dui cuncurrenti, separati da un stangaghju, andavanu à briglia sciolta l’unu di pettu à l’altru. Pocu à pocu, stu ghjocu diventò una mostra d’abilità è micca solu di forza.
C’eranu dinù i turnei à pedi, induve i participanti, armati, luttavanu nantu à a terra, chjamata “lizza” per minà si. C’eranu dinù cumbatti à l’arcu.
” Le jeu de Paume”, era più calmu, era un altru ghjocu tipicu di a nubiltà. U scopu era di fà saltà cù a palma di a manu, una palluccia di coghju da un campu à l’altru. Pocu à pocu, e mane sò state rimpiazzate da racchette. L’averete capita, stu ghjocu hè l’antenatu di u tennis oghjincu.
I ghjochi cù un pallò eranu cumuni trà i populi. In Francia, in particulare, si praticava u Soule, un ghjocu mischju di pallò è rugby.